Căsătorie ?!

Poate că unii dintre voi sunteţi căsătoriţi,sper să nu,poate alţii nu,şi vor fi de acord cu ideile mele.
Când eram mică îmi doream ca, atunci când voi fi mare,să am o slujba bună şi să mă căsătoresc. Cu un prinţ prea frumos venit călare pe un cal alb,deşi bunica îmi spunea mereu că dacă-l aştept călare,o să mor singură,dar să revenim,un prinţ prea bun,prea iubitor,prea blând,prea prea.Unul cu care să mă completez,nu că aş fi incompletă,unul cu care să mă contopesc şi să formăm un suflet. Tot bunica îmi spunea că omul la nervi spune adevărul. Aşa că voiam un om calm,care,atunci când s-ar enerva,să o facă doar din cauză că nu înţeleg cât de mult mă iubeşte. În următorii ani am continuat cu această idee. Trist este că am fost nevoită ca,după fiecare experienţă,să mai tai câte o calitate a prinţului meu,şi astăzi sunt deja pe negativ. Nu că nu aş şti ce îmi doresc,ci că ştiu că nu găsesc. Visam că voi purta,în momentul acela,desigur,o rochie albă minunată,ca de prinţese,cu un val mare sub care să mă ascund,pantofi albi ce să mă poarte spre dragul meu prinţ şi mănuşi lungi până la cot,pentru că toate prinţese aveau mănuşi.
Când mă gândesc la asta,îmi dau seama cât de naivă eram,că să nu spun prostuţă.Acum nu mai cred în nimic.Mai ales în căsătorie. Oamenii s-au schimbat atât de mult încât nu mai fac faţă anganjamentelor. Nimeni nu îşi mai asumă responsabilitatea pentru că toţi suntem prea ocupaţi cu vieţile noastre singulare,suntem ocupaţi cu cariera,cu orice altceva decât de inimă. Şi ce şanse să mai aibă căsătoria,veche şi sfântă taină,când omul nu mai are timp să se regăsească? Cu regret am văzut cupluri ce,după 7 ani de iubire,s-au despărţit după o luna de căsătorie. Pur şi simplu: ne-am dat seama că nu ne potriveam. Cum naiba? După tot acest timp în care v-aţi iubit,după numai o luna de mariaj aţi realizat că nu va potriviţi,că nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă?
Îmi este frică de omul modern.Este atât de slab în faţă tentaţiilor. Este slab,nu încearcă să se opună,să distrugă răul de la rădăcina,cum se spune. În fiecare zi aud că X şi Y se despart,după 5,10,20,30 de ani de căsătorie.Atunci ,mă gândesc,erau beţi când au spus: Până moartea ne va despărţi ?! De ce să faci o promisiune,un legământ,dacă nu poţi să o împlineşti? Mă întristează situaţia asta,că am ajuns să consider căsătoria o prostie. Totul este prea fals,prea superficial.
Unde sunt vechile poveşti de dragoste,în care cei doi se întâlnesc,se îndrăgostesc,se căsătoresc şi abia moartea îi desparte? Unde sunt cuplurile acelea care ajung,la bătrâneţe,să se plimbe liniştiţi,de mâna? Unde este sufletul ăla făcut din două persoane?
Ce rost mai are căsătoria,când oricum se desface?