Stiu ca se spune ca o oglina sparta trebuie aruncata,caci altfel risti sa te tai incercand sa o refaci. Dar ce sa ma fac cu mine,daca nu pot sa inteleg asta? Intreaga-mi viata e alcatuita din oglinzi sparte la care nu pot sa renunt,ceva nu ma lasa. Nu stiu daca e speranta ca voi reusi sa le refac,nu stiu daca este atasarea,nu stiu daca este incapatanarea.. Stiu doar ca am atat de multe oglinzi sparte care,incet,incet,incep sa ma taie. Ieri o mica zgarietura,astazi una mai adanca,si ma intreb cand imi voi gasi curajul sa le arunc. Pe toate.
Mereu cand am o oglinda noua,reusesc. Pentru un moment,reusesc sa le las pe celelalte. Le uit intr-un colt,se pune praful pe cioburi,dar atat. Peste putin timp sunt iar acolo,in genunchi,cu ele in mana,incercand sa le refac,sa asez bucatile,sa vad fiecare unde se potriveste.Asa cum fac si cu cuvinte unui om. Din neatentie,din cauza ca ma ocup de refacerea celor deja sparte,ajung cu noua oglinda tot sparta. Apoi jonglez intre cele vechi si cea noua. Toate sparte,mii de cioburi,de treaba. Ma intreb,oare de ce sunt asa?Sunt eu o fire prea pastratoare, ori ma desprind de trecut prea greu? Defapt,daca ma gandesc bine,nu ma desprind. Il readuc in prezent iar si iar.Nu gasesc forta de a trai fara ele,dar nici cu ele.
Cum sa fac sa arunc toate oglinzile? Ranile se transforma in cicatrici care ma dor neincetat.
Annabel 