0

Vai, fetiță prostuță, de câte ori te rătăcești pe propriile drumuri?

Am intreabat-o  ce vrea. Nu mi-a raspuns.

Am intrebat-o de ce nu spune nimic. Iarasi liniste.

Obosise sa tot astepte. Citeai in privirea ei ca este extenuata si complet pierduta. Cauta cu mainile tremurande ceva de care sa se prinda; avea nevoie cumplita de sentimentul de apartenenta. Nu o satisfacea, dar avea un anume sentiment, indiferent care. Era flamanda de trairi si raul pandea la fiecare colt. De frica, de spaima nebuna si teroare a sarit in primele brate. Nu a mai avut rabdare sa lupte singura, sa fie asa cum isi dorea. S-a abandonat in cearsafuri mototolite de vreme, de dezamagiri si neimpliniri. S-a abandonat intre pereti reci unde lumina nu mai pierea. Cauta o barca pe care sa pluteasca; nu s-a gandit si la vasle. A vrut doar sa pluteasca, fara o directie.

Ii era suficient sa se simta vie. Pentru moment. Dar eu o cunosc. O sa inceapa sa vrea altceva. O sa se simta sufocata si neprotejata. Este o lasa, o sa fuga cu prima ocazie de o sa ramana doar praful in spate. Avea ambitii si planuri, totul era pus la punct. Pana si-a bagat picioarele in tot si a lasat viata la voia intamplarii. Imi spunea :,,e mai bine asa, mai putine taieturi, draga mea”. Era atat de convingatoare incat m-a pacalit. Am lasat-o sa faca ce vrea. I-am dat drumul. Nu m-am mai interesat de ce face, cum este, daca mai este.

Doar ca acum imi este dor de ea si nu o gasesc. O strig, o caut; e un gol imens in partea stanga. Rataceste muribunda printre vise cenusii si-si plange slabiciunea. Parca o si vad. Sta pe stanca, in negru, si flutura niste praf de stele. Oh, copil naiv! De cate ori sa te caut?!

Vai, fetiță prostuță, de câte ori te rătăcești pe propriile drumuri?

Eu nu te mai pot salva. Ai facut raul suprem; acum trebuie sa suporti consecintele. Maturizeaza-te. Te vei obisnui cu cearsafurile aspre.

large (1)

 

Advertisements
0

Nu am avut tăria de a-ți săruta mâna

,,Timpul trece, doar mie nu-mi trece. ”

Daca ma intrebai acum un an, ti-as fi spus ca toate trec; ca toate amintirile se transforma ori se pierd. Ti-as fi raspuns ca nu exista zambete care sa te faca sa te ineci in lacrimi, pentru ca tot ce a fost frumos ramane frumos. M-as fi contrazis cu tine ca pastram oamenii pe care-i iubim in inima, indiferent de distanta ori altele.

Chiar daca intre noi sunt atatia kilometri incat nici daca as trimite un gand, nu as primi raspuns, chiar si asa, amintirile-s vii si parte din mine. Fiecare minut, fiecare secunda pe care mi-ai oferit-o, in care m-ai invatat si protejat; totul! totul a ramas intact.

Era primavara si teii infloriti. Am mers sa culegem flori, ca apoi sa-mi faci coronita din ele. Mi-ai spus mereu prin fapte si priviri tot ce nu mi-ai zis niciodata in cuvinte. Si pentru asta iti multumesc. M-ai invatat sa citesc printre buze, chiar si printre taceri.

Ultima duminica. Zaceai neputincios in patul in care altadata ne jucam. Ti-am zis ca am terminat;ti-am aratat poze de la fericitul eveniment la care imi promisesei ca nu o sa lipsesti. Te-am iertat. Ai fost acolo, in mintea mea. Ai fost mereu cu mine.  Te-ai rugat pentru mine si, cu ultima putere, mi-ai urat sanatate si noroc. Eram atat de confuza, puteam sa jur ca o sa se vindece totul. Ai fost asa puternic pana atunci, incat eram convinsa ca o sa reusesti si o sa fii bine. Ca o sa fim bine.

Stiu ca iubeai sa privesti ploaia. Acum iubesc sa ploua. Te simt aproape, prezent. Nu am reusit sa vin cand ai avut nevoie de mine; nu am reusit sa fiu ceea ce ti-ai dorit. Nu stiu daca voi reusi vreodata, iarta-ma. A trebuit sa ma prefac ca am invatat sa lupt. Lacrimile m-au pus la pamant si atunci, si acum. Ma vor mai pune de multe ori, pentru ca este atat de greu sa vrei sa vezi pe cineva si sa nu poti. Nu-mi ajung pozele, nu-mi ajung amintirile, te vreau pe tine.

Nu am avut taria de a-ti saruta mana ori  de a-ti aseza pamantul. Sa ma ierti.