Dar ce e noaptea fără imaginație?

tumblr_static_filename_640_v2

Lasă întunericul să te îmbrățișeze atât de tare încât să rămâi fără aer.

Lasă memoriile să-ți deseneze chipul meu, umerii mei, coapsele și palmele.

Lasă respirația să se întretaie timp de o clipire, să devină mai agitată decât un leu abandonat într-o cușcă mult prea mică. Lasă-mă să-ți fiu leu și cușcă.

Haide să fim două particule ale aceleiași substanță și să ne omogenizăm într-un perfect. Să fim două structuri anatomice dependente profund una de cealaltă și să ajungem să ne sincronizăm ritmul înaintărilor și opririlor.

Lasă-te cucerit de aroganță și de putere. Lasă-te, oricum prada-mi vei fi, pradă leului. Așa cum luna oglindește timidă în fereastra murdară, lumina ei fiind dispersată în mii si mii de sentimente, așa cum copita unui armăsar lovește cu atâta blândețe și grijă firele abia ieșite din pământ,strivindu-le , așa cum cioburile unei imagini se sparg în tăcute fâșii, așa cum limba aspră a felinei rupe carnea sângerândă de pe oase, fără milă, fără compasiune, fără regret, fără vină, fără durere, haide să fim !

Zeu al neîmplinirilor și ordinar al unei lumi prea necunoscute, haide să ne împletim mințile într-un leagăn al cristalelor, să ne legăm mâinile spre iad și stupefiere, să ne atingem buzele violent, să ne privim spre sorbire, să ne sorbim, să ne sorbim.

Și ce gust dulce și defăitător îmi curge printre buze! Și ce gust fluid, încărcat de flori de lalea și de maci se varsă în venele astea sălbatice, prea sălbăticite de singurătate și de vis de mare. Valuri ce se crapă la miez de ziuă în nevinovatele scoici încă mai speră la o mare, la un ocean, la o inimă a lor. Haine aruncate pe podea se inundă cu aer prea iute inspirat și cu vorbe ce nu-și au glas. Iubire, sepie a întunericului, îmbrățișează-mă cu toate tentaculele, pipăie-mi trăsăturile și recunoaste-mă, sunt eu, al tău muribund.

Noapte buna,

lume.

 

Advertisements

El este povestea mea.

Mi-aș fi dorit să am mai multe poze din copilăria mea. Poze în care să revăd cu ușurință momentele frumoase, prieteniile care au ținut mai mult sau mai puțin și bunicii-mi niciodată prea obosiți pentru jocurile noastre. Poate că am fost prea fericiți și nu am avut timp; nu am crezut că vor fi atât de importante.
Nu știu cum e la alții, dar pentru mine bunicii sunt ca o a doua religie. Alături de ei am crescut și am învățat. Ei au reușit să ne învețe să culegem gingășia din flori, să mirosim ploaia, să culegem strugurii fără a scăpa un bob pe jos. Ei m-au învățat că trebuie să iubim animalele, trebuie să îngrijim plantele, să avem grijă de casă și să avem grijă de noi.
Bunicul meu gospodărea toată ziua; se trezea înaintea răsăritului și își lăsa genele liniștite pe pernă după ce știa că totul este la locul lui, uneori dormea prea puțin pentru un om normal, doar că el a fost un SUPER-OM.
Era vară, aveam poate vreo 12 ani și mă jucăm cu verișoară în grădină. Ne-am pus în minte să urcăm în părul cel mai înalt ca să ne jucăm acolo, zis și făcut. De urcat, a fost ușor. Ziua trecea, noi ne simțeam precum păsările în zbor în adierea vântului până când ne-am plictisit și am vrut să coborâm. Numai că de sus distanța părea mult prea mare, nu aveam crengi de care să ne ținem și ne era cu adevărat frică.
Atunci am început să țipăm speriate după bunicul, să ne coboare, el era ajutorul nostru. A venit cu sufletul la gură, a venit dintr-un pas parcă, precum în basme când Făt-Frumos vine să o salveze pe prințesă. El a venit fără să răsufle. Ne-a întins mâinile puternice, cu o voce fermă, dar foarte blândă, ne-a spus să ne întindem picioarele către el și ne-a coborât pe rând, cu foarte mare grijă din copacul cel înalt. Nu știu dacă a vrut sau nu să ne certe, însă ne-a zâmbit și ne-a cuprins mâinile micuțe și am mers de am mâncat împreună și apoi ne-am pregătit de somn.
Exact ca într-un tablou de poveste.
El este povestea mea.

 

a19ebf48b38e48c02b82cec82240e588.jpg

,,Iubita mea cu foarte mari probleme”

3277.jpg

Nu știm cât durează iubirea; dacă poate să treacă peste timp, peste greutăți și nici nu știm dacă vom afla. Este atât de dificil să vezi clar, este atât de dificil să reușești să recunoști adevăratele sentimente.
Iar noi parcă ne destrămăm ca un fir de ață dintr-un pulover vechi, pe care îl credeam nemuritor.
Nu vreau să cred că nu vedem asta; nu vreau să pierd atâtea trăiri ce le credeam nemuritoare. Spune-mi că vezi și tu asta, spune-mi că simți!
Poate că avem prea multe capricii, poate am uitat de toate lucrurile mărunte, de atenție, de iubire.. doar că dacă am uitat de iubire.. mai bine uităm și de noi. Nu vreau un noi sec, nu vreau ca unul să tot ofere iar celălalt să tot primească.
În multe nopți stau și mă gândesc, privindu-te, dacă avem sentimente comune. Mă întreb dacă și tu îi mulțumești unei divinități că ne-am cunoscut ori dacă îți dorești să faci lucruri care să conteze pentru mine, pentru noi.
Și mă doare capul pentru că îmi pun mii de întrebi, caut răspunsuri fără sens, creez situații și caut rezolvări. Cum poți să rezolvi un suflet?! Ah, suntem profund superficiali, greșim exact așa cum am promit că nu o vom face. Greșim mult, greșim voit, greșim fără băgare de seamă. Uităm unul de celălalt, deși suntem în aceeași încăpere. Uităm că mai-nainte mâinile noastre se căutam și în întuneric. Uităm că puneam fericirea celuilalt în fața fericirii proprii. Cred că uităm să mai fim amândoi, o singură iubire a două persoane complet diferite ce speră să se contopească..la infinit.
Am uitat să ne iubim. Am greșit crezând că totul vine de la sine, iar acum poate e deja prea târziu.
Cum poți să rezolvi un suflet?
Îți iei o foaie, scrii problema, faci calcule. Ajungi să plângi în hohote pentru că cifrele nu te ajută. Nu te ajută nici cuvintele. Poți să-ți plângi în pumni ca să îți inunzi visele. Poți să plângi fără lacrimi ca să îți usuci promisiunile. Poți să plângi în tăcere ca să nu te audă nimeni. Numai că nu poți să plângi fără ca inima să te simtă.
Am dormit prea mult, hai să ne trezim și să luptăm..