Fii cosmos

Advertisements

El este povestea mea.

Mi-aș fi dorit să am mai multe poze din copilăria mea. Poze în care să revăd cu ușurință momentele frumoase, prieteniile care au ținut mai mult sau mai puțin și bunicii-mi niciodată prea obosiți pentru jocurile noastre. Poate că am fost prea fericiți și nu am avut timp; nu am crezut că vor fi atât de importante.
Nu știu cum e la alții, dar pentru mine bunicii sunt ca o a doua religie. Alături de ei am crescut și am învățat. Ei au reușit să ne învețe să culegem gingășia din flori, să mirosim ploaia, să culegem strugurii fără a scăpa un bob pe jos. Ei m-au învățat că trebuie să iubim animalele, trebuie să îngrijim plantele, să avem grijă de casă și să avem grijă de noi.
Bunicul meu gospodărea toată ziua; se trezea înaintea răsăritului și își lăsa genele liniștite pe pernă după ce știa că totul este la locul lui, uneori dormea prea puțin pentru un om normal, doar că el a fost un SUPER-OM.
Era vară, aveam poate vreo 12 ani și mă jucăm cu verișoară în grădină. Ne-am pus în minte să urcăm în părul cel mai înalt ca să ne jucăm acolo, zis și făcut. De urcat, a fost ușor. Ziua trecea, noi ne simțeam precum păsările în zbor în adierea vântului până când ne-am plictisit și am vrut să coborâm. Numai că de sus distanța părea mult prea mare, nu aveam crengi de care să ne ținem și ne era cu adevărat frică.
Atunci am început să țipăm speriate după bunicul, să ne coboare, el era ajutorul nostru. A venit cu sufletul la gură, a venit dintr-un pas parcă, precum în basme când Făt-Frumos vine să o salveze pe prințesă. El a venit fără să răsufle. Ne-a întins mâinile puternice, cu o voce fermă, dar foarte blândă, ne-a spus să ne întindem picioarele către el și ne-a coborât pe rând, cu foarte mare grijă din copacul cel înalt. Nu știu dacă a vrut sau nu să ne certe, însă ne-a zâmbit și ne-a cuprins mâinile micuțe și am mers de am mâncat împreună și apoi ne-am pregătit de somn.
Exact ca într-un tablou de poveste.
El este povestea mea.

 

a19ebf48b38e48c02b82cec82240e588.jpg

,,Iubita mea cu foarte mari probleme”

3277.jpg

Nu știm cât durează iubirea; dacă poate să treacă peste timp, peste greutăți și nici nu știm dacă vom afla. Este atât de dificil să vezi clar, este atât de dificil să reușești să recunoști adevăratele sentimente.
Iar noi parcă ne destrămăm ca un fir de ață dintr-un pulover vechi, pe care îl credeam nemuritor.
Nu vreau să cred că nu vedem asta; nu vreau să pierd atâtea trăiri ce le credeam nemuritoare. Spune-mi că vezi și tu asta, spune-mi că simți!
Poate că avem prea multe capricii, poate am uitat de toate lucrurile mărunte, de atenție, de iubire.. doar că dacă am uitat de iubire.. mai bine uităm și de noi. Nu vreau un noi sec, nu vreau ca unul să tot ofere iar celălalt să tot primească.
În multe nopți stau și mă gândesc, privindu-te, dacă avem sentimente comune. Mă întreb dacă și tu îi mulțumești unei divinități că ne-am cunoscut ori dacă îți dorești să faci lucruri care să conteze pentru mine, pentru noi.
Și mă doare capul pentru că îmi pun mii de întrebi, caut răspunsuri fără sens, creez situații și caut rezolvări. Cum poți să rezolvi un suflet?! Ah, suntem profund superficiali, greșim exact așa cum am promit că nu o vom face. Greșim mult, greșim voit, greșim fără băgare de seamă. Uităm unul de celălalt, deși suntem în aceeași încăpere. Uităm că mai-nainte mâinile noastre se căutam și în întuneric. Uităm că puneam fericirea celuilalt în fața fericirii proprii. Cred că uităm să mai fim amândoi, o singură iubire a două persoane complet diferite ce speră să se contopească..la infinit.
Am uitat să ne iubim. Am greșit crezând că totul vine de la sine, iar acum poate e deja prea târziu.
Cum poți să rezolvi un suflet?
Îți iei o foaie, scrii problema, faci calcule. Ajungi să plângi în hohote pentru că cifrele nu te ajută. Nu te ajută nici cuvintele. Poți să-ți plângi în pumni ca să îți inunzi visele. Poți să plângi fără lacrimi ca să îți usuci promisiunile. Poți să plângi în tăcere ca să nu te audă nimeni. Numai că nu poți să plângi fără ca inima să te simtă.
Am dormit prea mult, hai să ne trezim și să luptăm..

Dezamăgirea grâului pribeag

PRIBEÁG=(Persoană) care merge din loc în loc fără a avea o țintă sau o treabă precisă; hoinar; străin. ♦ (Om) refugiat, fugar.

Poate nu sunt o floare frumoasă.
Sunt plante cu flori colorate, înalte, cu frunze verzi, sănătoase și sunt eu. Ca un spic de grâu uscat, bătut de vânt, gălbenit de la soare. Cu rădăcinile prea superficial înfipte, încât mă port de colo-colo. Nici măcar nu am crescut unde trebuie, sunt la o margine de drum care nu a mai văzut o talpă de om. Nici măcar nu am flori! Ah, mereu am visat că o să cresc, o să am niște frunze frumoase, verzi, muguri roditori și.. flori. Flori mari, viu colorate, cu nectar dulce și cu miros atrăgător. Cea mai frumoasă floare sălbatică!
Dar nu. Stau pribeag și privesc la Soare. Mă întreb dacă și el mă vede, dacă da, de ce nu mă ajută?
Nu am fost în stare să-mi fac o rădăcină groasă că să stau bine înfipt în pământ.
Nu am fost în stare de nimic.

spic