Dar ce e noaptea fără imaginație?

Lasă întunericul să te îmbrățișeze atât de tare încât să rămâi fără aer.

Lasă memoriile să-ți deseneze chipul meu, umerii mei, coapsele și palmele.

Lasă respirația să se întretaie timp de o clipire, să devină mai agitată decât un leu abandonat într-o cușcă mult prea mică. Lasă-mă să-ți fiu leu și cușcă.

Haide să fim două particule ale aceleiași substanță și să ne omogenizăm într-un perfect. Să fim două structuri anatomice dependente profund una de cealaltă și să ajungem să ne sincronizăm ritmul înaintărilor și opririlor.

Lasă-te cucerit de aroganță și de putere. Lasă-te, oricum prada-mi vei fi, pradă leului. Așa cum luna oglindește timidă în fereastra murdară, lumina ei fiind dispersată în mii si mii de sentimente, așa cum copita unui armăsar lovește cu atâta blândețe și grijă firele abia ieșite din pământ,strivindu-le , așa cum cioburile unei imagini se sparg în tăcute fâșii, așa cum limba aspră a felinei rupe carnea sângerândă de pe oase, fără milă, fără compasiune, fără regret, fără vină, fără durere, haide să fim !

Zeu al neîmplinirilor și ordinar al unei lumi prea necunoscute, haide să ne împletim mințile într-un leagăn al cristalelor, să ne legăm mâinile spre iad și stupefiere, să ne atingem buzele violent, să ne privim spre sorbire, să ne sorbim, să ne sorbim.

Și ce gust dulce și defăitător îmi curge printre buze! Și ce gust fluid, încărcat de flori de lalea și de maci se varsă în venele astea sălbatice, prea sălbăticite de singurătate și de vis de mare. Valuri ce se crapă la miez de ziuă în nevinovatele scoici încă mai speră la o mare, la un ocean, la o inimă a lor. Haine aruncate pe podea se inundă cu aer prea iute inspirat și cu vorbe ce nu-și au glas. Iubire, sepie a întunericului, îmbrățișează-mă cu toate tentaculele, pipăie-mi trăsăturile și recunoaste-mă, sunt eu, al tău muribund.

Noapte buna,

lume.